Are Europa ceva de învățat din comunism ?

By |2020-03-21T06:54:45+00:00martie 21st, 2020|Categories: Articole, Ultimele articole|Tags: , |0 Comments

Mărturisesc, sunt un anti-comunist. În timpul anilor 1970 și 1980, anti-comuniștii erau ocoliți în universitățile din Marea Britanie. La urma urmei, atacam revoluția care promitea să elibereze omenirea de conspirația capitalistă mondială. Profesorii noștri admiteau că Uniunea Sovietică luase o cale greșită, dar era greșită în practică, nu în teorie. Noi, apologeții capitalismului, greșeam în teorie, ceea ce era mult mai rău decât simplul accident de a cauza 20 de milioane de morți și pierderea libertății individuale pe jumătate din glob.

Faptul că aveam dreptate în practică era abia sesizabil pentru criticii noștri. Viața ne era îngreunată de amabilii noștri colegi, care își exprimau  indignarea cu privire la obrăznicia noastră în repetate rânduri cu scopul de a-și evidenția propria amabilitate. Începând cu 1980, moment în care m-am declarat un apărător al valorilor conservatoare împotriva ortodoxiei socialiste, viața mea a fost o lungă succesiune de atacuri, concepute să îmi submineze imaginea de intelectual public. 

Destul de neașteptat, prima mea experiență adevărată de libertate intelectuală a fost în Polonia, unde am călătorit pentru a vorbi la conferințe și seminarii private, organizate de un cerc mic din Marea Britanie care, asemenea mie, erau dornici să ia contact cu colegii lor disidenți din spatele cortinei de fier. În Polonia, disprețul universal față de sistemul comunist a făcut ca studenții și profesorii să fie pregătiți să discute toate problemele zilei. Pentru ei, conservatorismul nu era un păcat sau o erezie, ci o posibilă viziune asupra lumii, cu atât mai interesant pentru că era condamnat de comuniști și disprețuit de stânga occidentală. Călătoria prin țările Europei de est și centrale în acele zile, purtând mesajul unei filozofii alternative, a fost una dintre cele mai eliberatoare experiențe ale vieții mele (în ciuda pericolelor și a privațiunilor). Am ajuns să cred că pot fi corect și în teorie, nu doar în practică. Am trecut prin toate acestea, dar mi se pare că lecția încă trebuie învățată. Înainte de 1989, continentul nostru era împărțit între socialism totalitar și democrație liberă și, deși intelectualii de stânga îi apărau pe primii, toți au trăit, dacă au putut, în democrație. Astăzi, diviziunea nu este între diferite zone ale continentului nostru. Este o diviziune între două perspective conflictuale.Pe de o parte, există aderarea la statul național, cu limba, instituțiile și moștenirea sa religioasă. Pe de altă parte, există viziunea cosmopolită a unei ordini transnaționale, a unei economii fără granițe și a unei legi universale a drepturilor omului. Ambele perspective s-au născut din conflictele religioase ale secolului al XVII-lea – iar tensiunea dintre ele este de durată și nerezolvată.

Sub nicio forma nu putem înțelege continentul nostru astăzi, dacă nu recunoaștem că este o asociere de state-națiune, fiecare cu teritoriul, obiceiurile, limba și religiile indigene – caracteristici care definesc loialitatea rezidenților și sentimentul lor comun de acasă. Dar trebuie să recunoaștem, de asemenea, că instituțiile juridice și politice ale continentului nostru au luat o direcție cosmopolită.

Acest lucru, poate,  este mai puțin valabil în Marea Britanie. Dar este cu siguranță adevărat în Europa continentală; și este deosebit de adevărat pentru fostele state comuniste. Legea și jurisprudența instanțelor de judecată europene au permis fostelor țări comuniste să umple vidul legal creat de Partidul Comunist. Aceasta le-a permis să intre în economia capitalistă globală cu divergențe relativ mici, dar, de asemenea, și cu prea puțin conștientizare a costurilor sociale și culturale ale acesteia.

Există, în centrul proiectului european, o agendă care a fost stabilită fără a face referire la nevoile și valorile specifice ale națiunilor europene.

Indiferent de moștenirea lor socială și religioasă, cetățenii europeni sunt presați să recunoască drepturi care derivă din idei abstracte de libertate și autonomie și care sfidează normele religiilor indigene: dreptul la avort, naștere-surogat, eutanasie ș.a. care sunt inevitabil controversate în țările a căror coeziune depinde de moștenirea religioasă.

Aceste drepturi fac parte din viziunea elitei guvernante asupra lumii care poate legifera deasupra șefilor guvernelor suverane. Mai mult decât atât, guvernelor națiunilor europene li s-a solicitat să renunțe la dreptul primar al statelor suverane, care este dreptul de a determina cine are reședința în interiorul granițelor lor.

Dispozițiile privind libertatea de mișcare a Tratatului de la Roma au fost concepute într-un moment în care semnatarii beneficiau de un nivel de viață comparabil, de posibilitatea mai mică sau mai mare de a lucra cu normă întreagă și de sisteme similare de asistență. Nu a existat tentația de a se deplasa, cu excepția scopurilor specifice ale unui loc de muncă existent.

Acum, însă, libertatea de mișcare înseamnă o deplasare masivă în sens unic a populațiilor, din țările foste comuniste, în Occident și, în special, în Marea Britanie, al cărei guvern are stabilit un prag foarte mic de intrare. Aceasta este una dintre cauzele crizei Brexit.

Dar a avut, de asemenea, un efect demografic grav asupra țărilor din Vyšegrad, care au pierdut pe mulți dintre cei mai buni și mai strălucitori tineri ai lor, într-un moment în care atât lansarea economică, cât și apărarea împotriva amenințării rusești necesita o cohortă completă a tinerilor și un angajament deplin pentru reconstruirea economiei naționale.

În plus, dizolvarea granițelor a făcut ca menținerea unei politici naționale de imigrație să fie imposibilă. UE a încercat să obțină controlul asupra situației distribuind migranții conform unui sistem de cote. Însă invitația deschisă a doamnei Merkel către sirieni, afluxul de la granița Ungariei și marile afaceri ale oamenilor de contrabandă în Mediterana au făcut ca această politică să nu fie viabilă.

Situația este alarmantă în special pentru fostele țări comuniste – tocmai din cauză că migrarea în țările comuniste, din afara sferei sovietice, a devenit atât imposibilă, cât și neatractivă. Prin urmare, acest preț neprevăzut al libertății a devenit un șoc enorm, atât din punct de vedere politic, cât și psihologic.

Paradoxal, comunismul, deși construit ca mișcare internațională care pretinde abolirea tuturor limitelor suverane, a contribuit la păstrarea statului național. Deoarece națiunea era o realitate durabilă în jurul căreia rezistența se putea forma și combinată cu reînvierea puternică a credinței catolice în Polonia, s-a dovedit decisivă în răsturnarea tiraniei comuniste.

Rezistența la imigrația în masă a atras acuzația de „rasism și xenofobie” din partea UE, cu mișcări de expulzare a Partidului Fidesz al Ungariei din PPE și chiar de expulzare a Ungariei din Uniunea Europeană. La rândul său, acest lucru a întărit guvernul lui Viktor Orbán în atitudinea sa și a dus la creșterea rezistenței la imigrație în toată regiunea.

Problema a fost, de asemenea, absorbită în conflictul mai larg dintre perspectiva națională și internațională, ajungând în trecutul continentului nostru și în trăirile sumbre și dificile care au distrus continentul în timpul secolului XX. Rezultatul a fost o schimbare bruscă și radicală a limbii și a direcției conflictului politic în întreaga Europă, elita europeană condamnând „populismul” mișcărilor naționale, care la rândul său condamnă elitismul clasei politice europene.

Acest conflict s-a dezlănțuit cu furie și confuzie în Marea Britanie, între susținătorii și adversarii Brexit-ului. Acuzația de „populism” este îndreptată împotriva mișcărilor de independență și reînnoire națională, pentru a ignora în mare măsură faptul că beneficiază de sprijin popular: o majoritate a votat pentru Brexit; dar liberalii ignoră votul, pentru că este „populist”. Căci există două modalități de a atrage poporul – indirect, prin instituțiile care protejează vocea liberală și direct, întrebându-l ce crede.

Apelul direct către oameni este respins ca fiind periculos. La urma urmei, ei nu știu ce gândesc sau dacă știu, este din cauză că gândesc greșit. Numai atunci când oamenii sunt ghidați și temperați de o constituție liberală pot fi de încredere – și asta înseamnă a filtra emoțiile lor brute printr-o rețea fină de ezitări liberale, astfel încât doar un flux inofensiv de sentimente se dezlănțuie. 

Aceeași acuzație de populism este lansată împotriva Partidului Drept și de Justiție din Polonia și la Fidesz în Ungaria. Ambele sunt acuzate că au făcut un apel prea direct la sentimentele oamenilor și în special la sentimentele lor de apartenență.

Dar oamenii obișnuiți se agață de forme de apartenență locale, mărginite și greu de tradus în norme birocratice. Valorile lor sunt modelate de religie, familie, limbă și istorie națională și nu recunosc neapărat forța obligațiilor transnaționale sau codurile universale ale drepturilor omului, mai ales atunci când codurile respective sunt în conflict direct cu obligațiile specifice ale familiei și credinței.

Mi se pare că acest conflict dintre inteligența de stânga și natura umană s-a schimbat de la sfera socialismului versus capitalismului la această nouă sferă, a liberalismului luminat versus naționalismului rezidual. Ceea ce liberalii condamnă ca populism este cu adevărat încercarea de a păstra vechile sentimente moștenite de identitate și apartenență. Și ceea ce poporul condamnă ca elitism este cu adevărat concepția iluminatoare a unei ordini politice universale și fără granițe, în care se presupune că aceste conflicte dispar pentru că sursa lor – care este rețeaua competitivă a loialităților naționale – a fost înlăturată.

UE a fost fondată de oameni mișcați de acea idee de iluminare – și care vedeau naționalismul ca forța care a dezlănțuit secolul războaielor europene. Însă, dacă ne uităm înapoi, este la fel de rezonabil să vedem ideea unei forme politice universale și fără granițe, ca bază a închiderii Europei de Est și Centrală de către comuniști. 

Naționalismul german a fost cu siguranță distructiv; dar la fel a fost și internaționalismul de tip sovietic. De ce să nu recunoaștem că, în sine, niciunul nu este mai distructiv decât celălalt, ci că fiecare poate deveni distructiv, atunci când este cuprins într-un proiect totalitar, în care disidența nu este permisă și oamenii nu mai sunt lăsați să-și exprime opiniile?

Însă ceea ce mi se pare cel mai interesant în noua confruntare este că stânga intelectuală și-a conferit din nou superioritatea, nefiind pregătită să acorde legitimitatea democratică mișcărilor pe care le respinge drept „populiste” și este hotărâtă să zădărnicească orice încercare a acestora pentru a se stabili în guvern. Aceeași furie anihilată care a fost îndreptată împotriva conservatorilor ca mine în anii ’70 -’80 este îndreptată acum împotriva presupușilor populiști și – deloc surprinzător – există o tendință din ce în ce mai mare pentru populiști de a da înapoi la fel de bine.

Creșterea rezultată a temperaturii este unul dintre factorii care au stat la baza pierderii încrederii în UE, care pare să fi precipitat un conflict pe care nu îl poate gestiona. Și este un conflict care apare în toate schimbările rapide prin care trece acum continentul nostru.

 Acest conflict este deosebit de important pentru țările post-comuniste, deoarece singurul lucru care le-a lipsit în 1989 a fost o idee clară despre ceea ce sunt și ce unește oamenii într-un corp politic.

Comuniștii aveau o agendă în care poporul era chemat la o cauză care era în mod clar nerealizabilă și în orice caz fără speranță. Ei nu ofereau niciun alt concept de identitate, decât scopul atotcuprinzător al mileniului comunist. Toți acei factori care ar fi putut convinge oamenii să adere la acest scop – cultura, arta, muzica, religia, istoria – au fost dați la o parte, iar suprafața apăsătoare a vieții de zi cu zi nu conținea nicio promisiune de viitor, în afară de acesta.

Prin urmare, inevitabil, oamenii căutau o nouă politică de identitate – ceva care să îi țină împreună ca „noi”. Acesta a fost singurul lucru pe care UE nu l-a putut oferi. UE a oferit oamenilor o cale spre economia globală și un traseu departe de casa lor, dar nu și o apartenență nouă.

Pe măsură ce dezamăgirile s-au acumulat, speranța de apartenență a fost cea care i-a unit. Unde este acasă și cine o definește?

Capitalismul global nu este un răspuns, întrucât anulează lumea loialităților și pune în vânzare totul, inclusiv relațiile umane. Bineînțeles, acest lucru este legitim în acele vechi critici de stânga: faptul că inima umană nu are un loc real în economia globală – inima pe care atât de mulți dintre noi am observat-o în cei care au luptat împotriva tiraniei comuniste din Europa de Est și care au sperat că, atunci când masca de dictatură va cădea în sfârșit, sub ea se va dezvălui fața zâmbitoare a națiunii.

 Părerea mea este că această situație ar trebui privită ca o oportunitate și nu ca o criză. După 30 de ani de confuzie, oamenii din estul și centrul Europei încep să înțeleagă că sunt moștenitori ai  două mari realizări: pe de o parte, statul națiune ca formă de identitate socială și politică; pe de altă parte, concepția iluministă despre cetățenie, în care fiecare își asumă responsabilitățile depline ale apartenenței sociale la un stat de drept comun. Cele două realizări sunt obligate să intre în conflict, în parte, deoarece UE dorește să se amortizeze sau chiar să distrugă ideea națională. Înțelese în mod corespunzător însă, sunt două părți ale aceleiași monede.

Trebuie să recunoaștem că, fără identitatea națională și loialitatea care decurge din ea, nu există nicio cale de a construi o societate de cetățeni. Democrația și statul de drept sunt realități numai dacă părțile opuse pot trăi una cu cealaltă.

Marea eroare a comuniștilor a fost eliminarea opoziției, recrutarea poporului într-o „unitate” pe care nu ei și-au ales-o și pe care nu au fost lăsați să o pună la îndoială. Marele beneficiu al democrației este că face posibilă opoziția,  chiar și legitimă. Dar aceasta are consecința că, într-o democrație, mai mult de jumătate din oameni ar putea trăi în orice moment sub un guvern pe care nu l-au ales, poate sub un guvern pe care îl urăsc.

Cum este posibil? De ce democrațiile nu se descompun, sub presiunea disidenței populare?

Răspunsul este simplu: nu se descompun, deoarece loialitatea cetățeanului nu este față de guvern, ci față de ceva mai înalt, ceva care este împărtășit între toți cetățenii, indiferent de convingerile și înclinațiile lor politice. Acest lucru superior este națiunea, entitatea din care facem parte cu toții și care definește pluralul politicii democratice. 

Fără acest „noi” împărtășit, este imposibil ca democrațiile să dăinuiască – și tocmai prin distrugerea acestui „noi” comuniștii au putut să-și păstreze stăpânirea asupra puterii, guvernând ca un „ei” pur al dictaturii. 

Prin urmare, mi se pare că așa-numiții populiști au dreptate să sublinieze statul națiune drept o valoare a loialității și că adversarii lor liberali iluminați ar trebui să recunoască acest lucru și să înceteze să folosească instituțiile europene ca o modalitate de a pedepsi guvernele care susțin această direcție.

Reciproc, cei care doresc să reînvie idealul național și să afirme drepturile suveranității naționale, ar trebui să asculte vocea iluminării liberale – și să accepte că sentimentele naționale trebuie să fie întotdeauna temperate de recunoașterea prezenței celorlalți, care nu le împărtășesc și care nu le pot împărtăși.

Nevoia de a afirma suveranitatea națională și nevoia de a se conforma standardelor universale ale cetățeniei sunt cele două mari daruri ale moștenirii politice europene. Acestea depind reciproc. Ar trebui să fim împotriva celor care doresc să le promoveze separat, pentru a o condamna pe una sau pe cealaltă ca pe o infracțiune împotriva poporului.

La urma urmei, oamenii sunt cei care au cel mai mult de pierdut în urma oricărui conflict dintre ei, iar meseria politicianului este nu să stârnească conflictul, ci să-l aplaneze. Sper că am ajuns la punctul în care acest lucru va fi posibil. Apoi, în sfârșit, otrava administrată de comuniști va fi curățată din sistem.

Acest articol este o versiune editată a discursului pe care Sir Roger Scruton a susținut-o în calitate de vorbitor principal la cel de-al patrulea Summit al vorbitorilor parlamentelor din Europa Centrală și de Est.  De asemenea, a fost publicat în UnHerd.

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.