Și … dacă totuși a înviat?

By |2021-05-20T11:08:47+03:0030 aprilie, 2021|Categories: Articole|Tags: , , , |0 Comments
The Incredulity of Saint Thomas, Caravaggio, public domain
Deși am crescut într-o familie religioasă, îndoiala în privința Învierii nu m-a ocolit. Dacă am crezut în Cristos și acesta a murit și nu va fi fost înviat, atunci toată credința mea este nimic altceva mai mult decît admirație pentru un maestru, un învățător, un guru, un conducător spiritual asemenea
altora, iar viața mea este de neschimbat.
 
Dacă va fi fost înviat, puterea învierii Lui este cauză și garanție a schimbării mele lăuntrice, o putere din interior spre afară, nu doar o schimbare de paradigmă filozofică.
 
După 36 de ani de credință în Învierea lui Isus Cristos, punînd în balanță pierderile și cîștigurile, roadele adunate în acești ani și risipirile, iată ce gînduri mă frămîntă acum. Cum cred în Înviere? Și, dacă tot am crezut, ce mi s-a dăruit?
                                                                                           
 
                                                                                                                                        ***
 
Învierea este un eveniment cosmic, care angrenează întreaga creaţie, un eveniment istoric, care schimbă cursul istoriei, dar fără efect asupra persoanei, dacă aceasta nu se relaţionează prin credinţă la Isus Cel Înviat.
 
Ce înseamnă a crede?
 
În Scripturi găsim imagini diferite pentru credinţă: a crede în Isus este precum privirea la un şarpe de tablă cu naivitatea că această căutătură te va vindeca de rana adevăraţilor şerpi. Şerpii vii sînt aproape, umblă printre glezne, iar cel mort, o tablă îndoită în formă de șarpe și pusă într-un par, dă
viaţa.
 
A crede în Isus este precum a gusta dintr-o pîine gătită în pustie, mană de sus. Nu-i cuptor, dar este, există, și ne dăruiește existență spirituală. Pîinea vieţii.
 
A crede în Isus este precum stăruirea în faţa Stîncii seci, dar vine apă. Apa vieţii. Pustia se vede, Stînca este evidentă, Pîinea se arată şi se gustă, Apa curge şi se prelinge pe bărbia credinciosului.
 
A crede în Isus este precum umblarea pe ape, clătirea gurii cu vinul făcut din apă şi altele ca acestea.
 
A crede în Isus înseamnă nu doar contemplarea vieţii lui Isus şi asumarea consecinţelor morţii şi învierii lui în mod raţional, mental.
 
A crede în Isus devine un act radical, final, fără putinţă de întoarcere, precum moartea.
 
Dacă am fost botezaţi, atunci am fost botezaţi în moartea Lui,
 
CA El,
 
CU El, şi acum nu mai putem trăi altfel decît PENTRU El.
 
Botezul creștin, dincolo de celelalte semnificaţii, reprezintă nu doar asumarea unei credinţe, ci asumarea morţii şi învierii Sale, cu toate consecinţele unei morţi faţă de fire şi Lege şi a unei noi vieţi în trup-Templu şi în Har.
 
Dacă Isus a murit şi înviat, şi dacă noi, la rîndul nostru, am murit şi înviat împreună cu El prin botez, atunci…

 

I. Ne asumăm o nouă etică. O etică a sfinţirii.

 Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? (2) Nicidecum! Noi, cari am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? (3) Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? (4) Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. (Romani 6:1-4, textele biblice folosite sînt din traducerea Dumitru Cornilescu)

 
Cei care au crezut în Moartea şi Învierea lui Isus nu mai pot trăi în neglijenţă şi odihnă faţă de păcat. Ne-am făcut una cu El şi El este sfinţire. Păcatul cu voia, pofta cultivată, pregătirea pentru cădere şi păcat, complacerea în deşertăciunea gîndurilor, “mersul în ritmul lumii acesteia” (Efeseni 2), toate acestea sînt moarte în noi și față de noi.
 
Cine zice că a murit împreună cu El, rămîne în El, şi trebuie să trăiască precum a trăit
El (1 Ioan 2:6).
 
Etica nouă creştină nu se constituie dintr-un set de reguli, ci dintr-o atitudine. Nu ne vom îngrijora de preceptele care trebuie învăţate şi poruncile care nu trebuie uitate sau regulile care trebuie împlinite. Opţiunile sînt mult mai simple şi fără îndoială: sîntem morţi sau vii. Faţă de ce? Aceasta este singura dilemă.
 
 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru
Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. (12) Deci, păcatul să nu mai domnească în
trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. (13) Să nu mai daţi în
stăpînirea păcatului mădulările voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi
înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădulările
voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. (Romani 6:11-13)
 
Scriptura nu ne spune că sîntem morţi, ci că trebuie să ne socotim morţi. Aceasta presupune lupta, aici este vegherea sfinţilor: în minte este teritoriul de bătălie, nu în trup. Păcatul este alungat precum un serv hoţ, care a vrut să devină stăpîn şi ni s-a urcat pe masă. Mădularele sînt recuperate, nicidecum schinguite, sînt restaurate, pentru a deveni unelte ale Templului în care va locui Duhul. Apostolul ne dă veste că n-am pierdut nimic – trupul este întreg, ba chiar devine Templu al Duhului; numai carnea ne va duşmăni.

 

II. Al doilea lucru pe care îl cîştigăm din Învierea Sa, dacă ne alipim de Înviat: o escatologie a speranţei.

În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. (6) Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; (7) căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. (8) Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, (9) întrucît ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui. (Romani 6:5-9)
 
Vom fi cu El și vom fi ca El! Vom participa la viaţa Lui, vom avea părtăşie cu El, dar nu numai atît: vom fi Una cu El, vom avea parte din viaţă Dumnezeiască. Dumnezeu, în planul Lui desăvîrşit, a stabilit că Biserica este constituită ontologic numai divino-uman. Fără Cap nu poate trăi Trupul şi Capul nu mai este Cap fără Trup şi Mirele nu mai este Mire fără Mireasă. De aceea, noi putem trăi sfînt, datorită Lui, Capului, nu din pricina eforturilor noastre.
 
Pentru aceea trăim noi sfînt, pentru că ne ştim menirea şi destinaţia. Ştim de ce facem umbră pămîntului. Nu avem rost decît lîngă Mire, nu avem rost decît în unire cu El. Din El, prin el și pentru El sînt toate lucrurile și chiar viața noastră prezentă și cea viitoare.
 
Pentru acest soi de escatologii recuperatoare și restauratoare devine tentant creștinismul. Soteriologii alternative există, însă escatologia creștină continuă o soteriologie articulată în jurul sacrificiului, ispășirii, într-o escatologie a celebrării eterne.
 
Escatologia speranţei este legată de etica sfinţirii. Nu se pot dezlipi una de cealaltă. Cine are nădejdea că va fi CU El, după ce va fi murit ÎMPREUNĂ cu El, trăieşte PENTRU El, trăieşte aşa cum a trăit El.
 
Prea iubiţilor, acum sîntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s’a arătat încă. Dar ştim că atunci cînd Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.:3 Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat. (1 Ioan 3:2,3)
 
Ştim bine, spune Apostolul, escatologia creştină nu vine din visuri de noapte şi din nădejdi deşarte; este curată ştiinţă, pricepere cîştigată după adîncirea în Cuvîntul revelat, în promisiunile scrise.
 
Creştinismul este pentru cel care doreşte să se cultive, să înveţe, să cunoască cele ce se întîmplă cu omul acum, dar şi acelea pe care le nădăjduim în privința umanității noastre răscumpărate.
 
„Cred în viaţa veacului ce va să vie” spunem în Crez laolaltă, omul simplu cu acela care, poate, crede despre sine că este mai învăţat. Această credinţă în viaţa veacului este, precum arată C. S. Lewis în „Ferigi şi elefanţi” ”… cred în iertarea păcatelor este o stare de spirit mai degrabă decît o acţiune a voinţei. Nu cred doar că Dumnezeu m-a iertat, cred <<în iertarea păcatelor>> poate înseamna şi <<cred că iertarea este posibilă, da, cred că pînă şi eu pot ierta… pot ierta pe cel de neiertat şi mă pot ierta chiar şi pe mine însumi>>”.
 
Afirmaţia din Crez referitoare la ”viaţa veacului ce va să vie” ne obligă nu doar la contemplarea viitorului şi la mijirea ochilor spre dealuri strigînd la cer ca Domnul să vină mai curînd, ci ne obligă la schimbarea vieţii din acest veac.

 

III. Al treilea lucru pe care l-am cîştigat prin Învierea Sa este eliberarea de omul vechi cu puterea, patimile şi poftele sale.

 
Soteriologia creștină nu propune doar o ancorare în realitatea metabiologică, ci propune salvarea și eliberarea cărnii (sarx-ului) prezente de sub influența răului.
 
Căci păcatul nu va mai stăpîni asupra voastră, pentrucă nu sînteţi sub Lege, ci sub har. (15) Ce urmează de aici? Să păcătuim pentrucă nu mai sîntem sub Lege ci sub har? Nicidecum. (16) Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi,sînteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? (17) Dar mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii, pe care aţi primit-o. (18) Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. (19) Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pămînteşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădulările voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvîrşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădulările voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră! (20) Căci, atunci cînd eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire. (21) Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de cari acum vă este ruşine: pentrucă sfîrşitul acestor lucruri este moartea. (22) Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfîrşit: viaţa vecinică. (23) Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa vecinică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 6:14-23)
 
Noi avem o altă perspectivă asupra morţii şi vieţii. Cel ce “îşi trăieşte viaţa” este mort în păcatele şi greşelile sale (Efeseni capitolul 2), Cel ce este mort faţă de Dumnezeu este viu faţă de păcat şi rob al păcatului. Cine este viu pentru Dumnezeu este liber, adică mort faţă de păcat şi rob al neprihănirii.
 
În finalul textului tensiunea se reduce la două opoziţii oximoronice, paradoxale: ROB – LIBER, şi MORT – VIU.
 
Cristos a înviat! Noi am murit şi înviat odată cu El. Ce înseamnă acest lucru?
 
Sîntem liberi şi morţi în același timp, vii şi robi în același timp. Liberi şi morţi faţă de păcat, vii pentru El şi robi ai neprihănirii. Avem o libertate nouă, eliberați fiind de păcat, o nouă dorinţă de performanţă morală, care se numeşte sfinţire, o nouă etică și o nouă escatologie.
De-ar fi acestea singurele daruri ale învierii și tot bogați am fi!
 
Mai sînt și altele, mărunte unele, dar și altele mai mari decît acestea.
 
Să le descoperim fiecare în meditații sfinte, cu Scripturile înainte, în săptămîna care urmează! Dacă nu ești creștin, contemplă pierderile și cîștigurile; dacă ești credincios, celebrează asumările.
 
”Săptămîna luminată” să ne aducă acea lumină prin care vedem Lumina!
 
 
 
Marius David Cruceru
Prof. univ. dr. Marius Cruceru

Leave A Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies and third party services. Ok