Cristos a înviat! Adevărat e înviatul tău?

Maria la mormînt și primejdiile recunoașterii

Cristos a înviat!
 
Adevărat a înviat! – răspundem din reflex.
 
Dar adevărat e Înviatul tău? – această întrebare ar trebui neapărat să urmeze!
 
Cei care citesc evangheliile știu deja că, după Înviere, se întîmplă o ciudățenie. Maria în grădină are probleme serioase în a-Și recunoaște Maestrul. Cînd Îl recunoaște însă, explodează într-un ”Rabuni” hipocoristic.
 
Cei doi spre Emanus, la fel. Ascultă, vorbesc, dar abia la ”frîngerea pîinii” Îl re-cunosc. Le ardea inima în ei, dar ceva anume, trupul Lui de slavă, oboseala lor, înfățișarea Lui schimbată, depresia lor, ascunderea Lui intenționată… pentru a Se deconspira în context euharistic…
 
Toma cere dovezi. Dintre toate imaginile referitoare la eveniment, cea mai spectaculoasă pictură este cea a lui Caravaggio. Toma își bagă degetul în rana abia închisă, stîrnind grimasa de durere a Mîntuitorului și o nouă sîngerare. Este carne și sînge, este rană re-deschisă și o re-cunoaștere
spectaculoasă, la chiar invitația Mîntuitorului, după care urmează exclamația: ”Domnul meu și Dumnezeul meu!”, semn al reașezării față de Isus Cristos.
 
Problema identificării corecte a Înviatului este un obstacol chiar mai mare, din cîte se pare, decît identificarea corectă a Pruncului la Naștere. Acolo pare mai simplu, deși pare că și acolo Dumnezeu joacă ”de-a-v-ați-ascunselea” cu umanitatea. Se ascunde de împărați, dă indicii înțelepților în stele, iar ciobanii au de rezolvat o întreagă anchetă cu semne, pe care numai ei le-ar fi putut recunoaște, o combinație imposibilă: iesle cu prunc în ea!
 
Oare nu cumva sîntem împiedicați în credința noastră de prea multe imagini falsificate, de indicii rău așezate? De filmele, meme-urile, imaginile religioase, pe care le vom fi văzut și care ne deformează realitatea?
 
 
                                                                                                                              ***
 
 
Oh, acestea sînt cele mai ușoare boli ale credinței noastre în adevăratul Mîntuitor. Evanghelicii au creat astăzi alte obstacole ale minții. Nu imaginile îi încurcă cel mai mult, ci teologia proastă, țesută pe crăcana simplismului unei gîndiri cu adînci rădăcini în umanismul vulgarizat.
 
Noi, mîntuiții, sîntem ombilicul universului. Pentru noi, nouă, rugăciunea noastră are putere… Omul își imaginează un isusuț plîngăcios, care se roagă de proprietarul inimii în genul: ”deschide-mi ușa, lasă-mă să te salvez!”
 
N-are dracul bucurie mai mare decît să ne facă să credem în acest soi de păpuși religioase. Nu trebuie să facă absolut nimic, noi înșine ne vom duce pe toboganul religiunilor noastre mincinoase, fără să ne împingă deloc din spate, celebrînd un cristos fals, o fantomă a Celui ce ne-ar fi putut fi Adevărat Înviat!
 
Așa vom ajunge în Fața Aceluia pe care nu-L vom recunoaște, iar El ne va spune: Plecați de la Mine, nu v-am cunoscut niciodată! Nu M-ați re-cunoscut niciodată!
 
Nu mă tem atît de mult că ai mei confrați nu Îl vor recunoaște pe Mîntuitorul, dacă Acesta ar veni în formă vizibilă acum înaintea lor… Mă tem că deja nu Îi mai recunoaștem acțiunile, lucrările și vocea, pentru că sîntem intoxicați cu tot felul de viruși via gîndire pozitivă, umanism, teologie de cafenea, teologhiseală de meme-uri.
 
Am creat un Pink Jesus. Un isusuț blîndoc fals, greșit trasat, în care credem nedrept, neortodox.
 
Genul acesta de afirmații au în spate o cu totul falsă imagine despre Dumnezeu, un zeu nebiblic, o fantoșă, un personaj jalnic, care nu are nicio legătură cu Dumnezeul revelat în Sfintele Scripturi.
 
Dumnezeul nostru nu are dragoste, El ESTE DRAGOSTE!
 
Și ce presupune asta? Știți că celebrul ”verset de aur” al Scripturii (Ioan 3:16) face aluzie la un pasaj îngrozitor? Din Numeri, în care un popor întreg este decimat de șerpi înfocați. Cine se uită la tabla de aramă a lui Moise ridicată într-un par scapă, cine nu… nu! Au murit atunci cu miile! Dar își amintește cineva acest context ca să Își depicteze Dumnezeul Adevărat, așa cum Întreaga Biblie Îl descrie? Nu! Nu ne convine un ”Leu care urlă”, așa cum Îl descrie Amos, ci mai degrabă Îl facem pe Dumnezeu un pisoiaș de mîngîiat, cînd avem noi chef să ne toarcă în brațe.
 
Isus, Adevăratul Înviat, nu este un extraterestru sentimentaloid, care se plictisea în eternitate singur și a creat niște păpușele, ca să Își rezolve compania, nu este un disperat după gașcă, un biet eon, nemuritor și cam rece, dar care se încălzește la gîndul că S-ar înconjura de noi, eroii Lui, cei în care, cum spuneau falși predicatori, CREDE ÎN NOI!
 
Cine? El are încredere în noi? El crede în noi? Dați de pămînt cu asemenea idolași!
 
Nu-mi trebuie un Dumnezeu Căruia Îi trebuiesc eu! Avertizarea Apostolului Ioan de la finalul primei sale epistole ne îngheață sîngele în vine:
copilașilor, feriți-vă de idoli. Aceasta vine după ce pe parcursul a cinci capitole încearcă să ne transmită cîteva criterii după care Îl putem recunoaște pe Cristosul Cel Adevărat, Domnul, Mîntuitorul.
 
Cum vom putea avea o mîntuire dreaptă pe o credință strîmbă?
 
O astfel de credință strîmbă este isusismul, un înlocuitor al creștinismului, la fel cum mușamaua înlocuiește pielea autentică și margarina ar putea să înlocuiască untul!
 
Protestanţii sînt în primejdia de a cădea în isusism, părăsind creştinismul trinitar tradiţional.Văd scris pe toate gardurile: umbli cu Isus,
Îl ai pe Isus în inima ta, ne închinăm lui Isus, îl slujim pe Isus… Acesta este isusism, o focalizare asupra Celei de a doua Persoane din Treime, desprinsă cu totul de ceea ce o co-determină ontologic, relaţiile cu Tatăl şi cu Duhul.
 
Avem o cristologie extrem de gonflată în dauna unei pneumatologii anemizate şi a unei teologii în sens propriu (doctrina despre Dumnezeu Tatăl) superbă, dar absentă cu desăvîrşire.
 
Ne-am făcut un idolaş simpatic, efeminat, dulceag, inexpresiv, fără personalitate, docetic, numit „domnu Isus”, un isusuţ roz-bombon, bucălat, cu plete cîrlionţate blonde şi ochi albaştri, un isus blîndoc, care stă la uşă cu o privire de milog şi bate, aşteptînd cu emoţie ca omul suveran să îi deschidă. Avem un isusuţ, care a rămas singur-singurel depneumatologizat şi desprins cu totul de Tatăl, care acţionează singur, vorbeşte singur, mîntuieşte singur, domneşte singur, ne ascultă rugăciunile singur şi ne va lua la sine singur.
 
Unde s-a pierdut Trinitatea noastră? Cînd am devenit monişti? Cînd am deviat de la Niceea şi Calcedon?
 
Trebuie să recuperăm cu urgenţă cristologia autentică în locul isusismului de broşurică, leaflet şi newsletter şi, după ce o vom fi recuperat, trebuie să articulăm o cristologie pneumatică în primă instanţă, o cristologie a Duhului, pentru că Isus n-a făcut nimic fără Duhul (căci de la umbrirea conceperii a fost împreună cu Duhul), după care să continuăm a elabora o pneumatologie cristologică.
 
Aberaţiile pendulare în ambele direcţii ne-au pogorît la mişcări înţepenite de o cristologie rece, pînă la formalism, sau la mişcări carismatice, cu o pneumatologie deformată pînă la extaze învecinate cu boala psihică. Lipsa echilibrului dintre pneumatologie şi cristologie naşte patologii şi de o parte şi de cealaltă.
 
Isusismul este un pericol dogmatic, care poartă o miză mai mare decît multe alte primejdii pentru mişcările evanghelice din România şi nu numai. Creştinism înseamnă urmarea unui Cristos-Fiul Tatălui şi Unsul Duhului.
 
Dacă teologii evanghelici nu se vor trezi, toate celelalte doctrine construite pe temelia unei triadologii fisurate vor fi compromise. Antropologia noastră va fi una vulgar psihologizantă, eclesiologia va deveni una deşănţat funcţionalistă şi infestată de un pragmatism construit pe premise sociologice mai degrabă decît cele teologice, escatologia va fi de utopism desenat cu instrumentele unei imagerii penibile, cu un confort din care lipseşte Treimea ca centru al lumii celei de veci. Tot constructul  teologic se va prăbuşi într-o implozie zgomotoasă, trăgînd după sine însăşi mişcarea protestantă spre o jalnică dispariţie.
 
 
                                                                                                                             ***
 
 
Maria stă în grădină cu ochii împăienjăniți de plîns și nu Își recunoaște Învățătorul.
 
Îl confundă cu un grădinar. Ba chiar prima parte a dialogului este plină de o tensiune nervoasă, care arată o frustrare adîncă îngemănată cu mînie din partea Mariei. Pînă la strigare.
 
Așadar, există vreo metodă, vreo grilă, vreun portret-robot după care să ne recunoaștem Cristosul, precum femeia de la mormînt în acea dimineață?
 
Cînd Domnul Îi rostește numele, ochii femeii se deschid cu adevărat și vede ceea ce deja văzuse, dar acum pricepe. Aude aceeași voce, aude vocea pe care deja o auzise, dar acum înțelege.
 
Și strigă ”Învățătorașul meu scump!”, cam așa s-ar putea interpreta acel alintat Rabuni.
 
Cum îl vom putea despărți de idolașii clociți de mințile noastre îmbolnăvite de păcat?
 
Veți spune că Maria a fost totuși avantajată în re-cunoașterea Sa, prin comparație cu noi, cei care Îl urmăm la interval de 2000 de ani și mai sîntem privați și de prezența Sa fizică? Dînsa I-a văzut Chipul și tot a avut ezitări, I-a auzit vocea, și tot nu L-a recunoscut din prima vorbire… Ce să mai spunem noi? Nu-i vedem Chipul, nu-I auzim vocea…
 
Dar avem un lucru în comun astăzi cu atunci. Ne strigă și pe noi pe nume și avem marele pogorămînt al unei relații personale cu El, prin Duhul Sfînt. Așa ne spune același Ioan în Evanghelia Sa, în capitolul 10: El își va chema oile pe nume și oile Sale vor recunoaște glasul Adevăratului Păstor. Mai sînt și alte oi, care nu sînt din staulul poporului Israel, dar vor fi adăugate.
 
Pentru că L-am descoperit pe Cuvîntul Întrupat prin Cuvîntul Scris, pe Isus din Nazaret prin Evanghelie, pe Cristos-Unsul, prin mijlocirea Duhului Sfînt, n-am acum nicio ezitare să spun: Adevărat este Înviatul meu! Domnul și Dumnezeul meu! Îl știu, mă știe! Îl voi recunoaște, cînd Îl voi vedea față către Față!
 
Recunoașterea lui Isus este întotdeauna o aventură, în care finalul este așteptat cu emoție. Abia la sfîrșit vom ofta ușurați: ”Oh, EL ESTE! Oare nu îmi ardea inima… ”
Cu toții sîntem rătăciți într-un labirint al propriilor presupoziții legate de icoana Mîntuitorului, într-o grădină plină de buruienile noastre filozofice, interpretative, imagistice. În grădină s-a săvîrșit păcatul inițial și totul a pornit de la un joc hermeneutic (”oare chiar a spus Dumnezeu așa?”) și de
la stîlcirea Chipului și intențiilor lui Dumnezeu. Diavolul a încercat să îl depicteze pe Dumnezeu drept un abuzator care ne vrea răul, nu vrea să fim ca El, să cunoaștem ca El (”oare chiar vă vrea Dumnezeu binele? Nu vrea să fiți ca El, e prea orgolios, vrea să își păstreze locul, nu vrea egalitate, fraternitate, libertate… ”).
 
Însă tot într-o grădină a început procesul răscumpărării noastre, prin prinderea lui Isus.
Tot în grădină s-a deconspirat Isus după Înviere.
În grădină vom sfîrși, lîngă pomul pentru vindecarea tuturor neamurilor.
 
Așa se încheie epistola 1 a lui Ioan: ”Copilașilor, feriți-vă de idoli!”
Cel mai periculos idol? Un cristos (intenționat scris cu c mic) descris greșit dogmatic, un cristos rezultat dintr-o hermeneză metodologic defectuoasă, un cristos contrafăcut, bun de pus la rană, un cristos util, dar neadevărat, cu efect placebo, dar nevindecător.
 
 
 
Marius David Cruceru
Prof. univ. dr. Marius Cruceru

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies and third party services. Ok