Principiul suferinței

By |2021-05-18T09:27:55+03:0018 mai, 2021|Categories: Articole, Fără categorie, Ultimele articole|Tags: , , |0 Comments
Există atât de multă suferință în lume încât ar fi inutil să o negi. Descrierea lumii drept o vale a plângerii are sens pentru fiecare dintre noi. Și cu toate acestea, dacă privim în perspectivă, ar putea fi mai rău, chiar mult mai rău, pentru un mare număr de oameni.
 
Cred că intelectualii sunt cei mai degrabă înclinați să exagereze sau cel puțin să insiste asupra suferinței, atât a lor cât și a altora, și adesea să identifice greșit originile când este suficient de adevărată. Există motive întemeiate pentru asta – și nu am în vedere motive întemeiate din punct de vedere moral, ci explicații satisfăcătoare – care nu sunt greu de ghicit.
 
Când suntem nefericiți, o știm imediat; când suntem fericiți, nu ne dăm seama. Nefericirea este imediată, fericirea este retrospectivă. Mai mult, în general este mai lesne să vezi fericirea în alții, deoarece este mai evidentă. Același lucru se întâmplă cu raiul și iadul: este greu să-ți imaginezi raiul, dar imediat îți vin în minte 1000 de imagini diferite ale iadului, de pildă a fi blocat în trafic pentru veșnicie.
 
A nega că totul este rău în cea mai rea dintre toate lumile posibile este adesea văzut de intelectuali ca fiind o trădare a celor care suferă. Și mai grav este să nu fii sau mai degrabă să pretinzi că tu nu ești la rândul tău nefericit. Înseamnă să nu compătimești: cum îndrăznești sau suporți să fii fericit, sau cel puțin nu suferind, când știi că există atât de multă suferință peste tot? Dacă țintiți la o reputație de ființă umană bună, atunci aveți o datorie să participați la suferința lumii și să nu insultați suferința altora prin manifestări sau sentimente de mulțumire. Viața este și trebuie să fie insuportabilă, cel puțin până când va fi făcută perfectă.
 
Sufăr eu însuși de această déformation professionelle pentru că nimic nu este mai ușor decât a-ți proiecta propriile dorințe și gusturi asupra altora și a te întreba cum pot fi mulțumiți cu viețile lor, așa cum sunt ele. Nu mi-ar plăcea să fiu în locul lor, iar pe cale de consecință nici lor nu le place să fie în locul lor. Nu mi-ar plăcea să am slujba lor, iar pe cale de consecință nici lor nu le place slujba lor, deși după toate aparențele le place ceea ce fac.
 
Bucuria lor față de ceva ce pe mine nu m-ar bucura poate fi bineînțeles explicată: trebuie că simulează. Nu facem toți asta din când în când și părem să fim mulțumiți sau fericiți atunci când de fapt nu suntem? Așadar, când acești nefericiți râd sau zâmbesc ei, în realitate, nu râd și nici nu zâmbesc. După cum cântă Pagliacci în operă: de ce trebuie ca eu (ei) să râd(ă) când inima mea (a lor) se sfâșie?
 
Simulează pentru că sunt oprimați, dar sunt obligați să pară mulțumiți; slujba lor depinde de asta, iar a rămâne fără o slujbă ar putea fi ceva chiar mai rău (chiar dacă, în fapt, deja totul este foarte rău în această cea mai rea dintre lumile posibile). Când zâmbesc sau râd, au păcătuit în sufletul lor. Munca lor este îndeajuns de umilitoare, dar să fie nevoiți să joace teatrul ăsta! Este cireașa de pe tort, sau mai degrabă cea mai amară pastilă de înghițit.
 
Cu excepția unui procent din populație care constă în plutocrați umflați (în rândul cărora am încercat fără succes toată viața să mă
integrez) a căror viață constă dintr-un episod fericit după altul, care fumează trabucuri groase și poartă pălării fine, chiar la baie, toți ceilalți sunt captivii unei suferințe neîncetate.
 
În acest moment intră în scenă intelectualii: ei sunt aceia care trebuie să salveze lumea și pe toți cei care trăiesc în mizerie. Ei știu cauzele suferinței – este vina țapilor ispășitori. Țapii ispășitori s-ar putea să varieze în timp, dar sunt un grup rău și minoritar care beneficiază de pe urma suferinței pe care o provoacă. Dacă nu ar fi ei, lumea ar fi o autentică Grădină a Raiului.
 
Eu nu văd lumea astfel. Am văzut foarte multă suferință și până la un anumit punct chiar am căutat-o. În tinerețea mea, care a durat până după ce am împlinit 40 de ani, mi-a plăcut să călătoresc în zone de război civil. Am lucrat la pușcărie care era aproape, chiar dacă nu conform definiției, o casă a suferinței (un număr important de deținuți preferau viața înăuntru decât cea în afară) și am stat de vorbă cu aproximativ 12.000 de oameni care au încercat să se sinucidă sau cel puțin care au făcut un gest în direcția asta, iar aici chiar și cel mai general gest rar denotă o viață fericită.
 
Am ajuns la concluzia că, în ceea ce privește nefericirea, exista un continuum, de la cea provocată în întregime de circumstanțe externe, de pildă catastrofe naturale (cutremur, vulcan, uragan, etc)., de boală sau de forță majoră, la acelea care sunt cauzate de autodistrugerea pură. Există foarte multe nuanțe între aceste extreme, la fel cum există între culorile curcubeului. De regulă, există ceva din ambele când vine vorba de nefericire. Putem reacționa la circumstanțe nefericite fie cu înțelepciune, fie prostește, dar mă îndoiesc că există cineva pe lume care să nu fi luat conștient o decizie care să-i facă rău.
 
Scriitorul rus V.G. Korolenko a afirmat cândva că Omul este făcut pentru fericire la fel cum o pasăre este făcută să zboare. În cazul acesta, singura concluzie pe care o pot trage este că V.G. Korolenko nu a văzut niciodată o pasăre, cu excepția pinguinilor și a struților. În fiecare zi ajung la spital convins că am auzit tot ceea ce este posibil să audă cineva în materie de auto-distrugere, dar inventivitatea umană în acest domeniu este infinită, și chiar și cele mai lipsite de imaginație persoane pot – și adesea o fac – să inventeze noi metode de a deveni nefericiți – previzibil și conștient – fără nicio constrângere externă.
 
Intelectualii care visează utopii sunt reticenți în accepta existența unei înclinații umane spre autodistrugere. Să vină revoluția – sau mai degrabă revoluția lor, deoarece nici o alta nu-i va mulțumi – și atunci autodistrugerea va dispărea din raza posibilităților umani deoarece viața va fi atât de încântătoare încât nimănui nu-i va trece prin minte să o distrugă.
 
Dacă vei crede asta, atunci vei crede orice.
 
Theodore Dalrymple – este editor contribuitor pentru City Journal, o publicație a Institutului Manhattan
Sursa foto: Photo by Jeremy Wong on Unsplash
Articol preluat cu acordul Contramundum.ro
Ultimele postari ale lui Contribuitor Extern (vezi toate)

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies and third party services. Ok