Plictisit de moarte

Cum ruinează nimicurile omul

Dragul meu Amărel,

După săptămâni de tăcere, vorbești. Mi-ai fi scris mai devreme, mă asiguri, “dacă ai fi avut ceva sinistru de raportat”. Ești la răscruce. Ai pus numeroase capcane, doar ca să vezi la urmă că au fost evitate. Deplângi acest proces lent. Nu te văicări prea zgomotos, ucenicul meu nerăbdător. Dintre cei care cad, nu toți cad de sus. 

Aproape accidental, ai menționat că omul tău “a început să petreacă ore întregi cu telefonul în mână”. Deși regreți că a ocolit website-urile acelea pe care le iubim atât de mult, uită-te de mai aproape, nepoate.

 Vezi vreo schimbare în omul tău în ultimele luni? Nu mai este același. A început să fie consumat de ceea ce consumă – se sufocă în nimicuri inocente. Deși conținutul consumat nu este letal, mintea i se întunecă. Apetitul i se micșorează. Încheieturile degetelor îi sunt dureroase și ochii iritați de la mesaje, click-uri, video-uri. Pandemia ne-a oferit o oportunitate imensă – una căreia un diavol nu i-ar putea rezista.

În ciuda oftatului tău, el rămane prins, chiar și acum, într-o putere acerbă, hidoasă, sufocantă – într-o putere, ei bine, a nimicului.

Puterea nimicului

Totul a început prin cultivarea unui obicei. Când stresul îi încorda umerii, când munca urca până la ceruri sau când plictiseala se instala în carantină, omul își găsea puțină alinare în mici amuzamente – o emisiune TV bună, un articol interesant, un video delicios, o nouă persoană de urmărit pe Twitter. Aceste lucruri au devenit terapeutice, câte o doză de destindere de la multele incertitudini ale vieții. Gândește-te la capcanele acelea pentru rozătoare cu bucăți de otravă, care le omoară prin deshidratare, treptat, pe măsură ce sunt consumate.

Obiceiul continuă cu dependența. Încetul cu încetul, cu schimbarea vremurilor, își vâra mâna mai adânc pentru a apuca o fărâmă de amuzament. Totul era cât se poate de inocent (precum ar trebui să îi reamintești!). Îmbolnăvit fiind de trivialitate, și-a pierdut apetitul pentru hrana pregătită de Inamic. Ce risipă! Ce triumf!

Iată-l stând, lacom după întreruperi, petrecând ore întregi cu telefonul în mână și nenumărate alte ore în alte distrageri. Nu mai are atenţia concentrată pe un singur lucru (atât de vitală în slujba Inamicului). Cu un singur sunet, o notificare, o fărâmă de gând, îl poți îndepărta de la rugăciune, de la auzirea uneia dintre acele predici detestabile sau poți spulbera vraja pe care acea Carte afurisită o aruncă asupra lui. Nu este prezent în totalitate niciodată, nici când Îl caută pe Inamic, nici când face altceva. Mintea lui este ca o cetate fără ziduri – orice diversiune îl va distrage. Nu mai are nevoie de un show de calitate ca să fie distras de la obligațiile sale – reluările unei producții care nu e pe gustul său va fi de ajuns. Nimicuri triviale, nimicuri fără conținut, navigarea pe internet după nimicuri, urmărirea nimicurilor, nimicuri care te ţin ocupat, nimicuri religioase – trebuie doar să alegi un sortiment.

Bărbați ai nimicului

Ei bine, ne place să-i prindem pe copii, femei și bătrâni în Nimic. Dar dintre toate sufletele, nimic nu încântă papilele gustative ca prinderea în plasă a bărbaților lor.

Bărbați ai nimicului – oameni mici, ciugulind gustărele, neavând niciodată vreo întrebare, nedesprinzându-se de confortul lor modest, neridicând niciodată glasul și nespunând nimic important vecinilor lor; bărbați mumificați ai ambițiilor tocite și bucuriilor râncede, care nu se ridică niciodată deasupra lor înșişi și care nu poartă nicio greutate care să-i împiedice să fie luați de vânt – acești bărbați sunt delicatesele iadului, cele mai prețuite trofee ale noastre.

Împăiere, Amărel, împăiere. Vânează, umple cu paie, prezintă-i ca pe o ființă vie și umple vitrinele bisericilor și căminelor cu ei. Pot să aducă omagiu Inamicului cu un formalism rece, dar noi recunoaștem înșelăciunea când o vedem, nu-i așa? Ce contaminare aduc aceștia familiei și societății, în general. Nu detestă nimic. Nu iubesc nimic. Afecţiunea lor, îndreptată către lucruri mărunte, e ofilită. Strângerea slabă de mână, ochii sticloși și zâmbetul cu jumătate de gură se răspândesc ca o pandemie neoficială.

O rugăciune întunecată

Lasă-mă să te conduc în camera trofeelor, unde Nimicul conduce bărbatul de acest fel. Nu voi uita niciodată momentul când, diavol tânăr fiind, am asistat la condamnarea unui pacient aflat în grija lui Zgândărilă (deși el uitase că eu stăteam pe margine și priveam). Ultimele cuvinte ale omului, au fost ca o rugăciune întunecată înainte de masă: “Acum îmi dau seama”, a spus el sec, “că mi-am petrecut întreaga viață nefăcând nici ceea ce ar fi trebuit, nici ceea mi-ar fi plăcut.”

O viaţă trăită nefăcând nici ceea ce ar fi trebuit, nici ceea ce i-ar fi plăcut!

Cum să descriu încântarea întunecată care m-a cuprins auzind aceste cuvinte? Mintea mi s-a deschis către o lume nouă a diavolescului. Putea fi adus un omagiu mai diavolesc măiestriei, vicleniei, iscusinței unui maestru păpușar decât acesta: rozătoarele prinse în capcană, ademenite de o brânză nematurată, care nu e nici gustoasă, nici sănătoasă?

Niciun premiu nu este atârnat cu mai multă mândrie, nicio pradă nu a avut un gust mai savuros decât un bărbat perfect conservat în inactivitatea Nimicului. Un anumit scrâșnet și ronțăit delicios sunt specifice unui bărbat care n-a trăit niciodată.

Acel ‘ceva’ îngrozitor

Umanitatea, la începuturile ei, abunda, exploda de viață. Aducea la epuizare până și cei mai pricepuți dintre diavoli, când încercau să pună căpăstrul acelor armăsari sălbatici. Tatăl nostru din Adânc a trebuit să meargă el însuși pe teren să-i înhame pe primii doi. Bineînțeles că a fost nevoie din nou de Tatăl nostru ca să stingă acel foc cumplit pricinuit de Inamic, care a mărșăluit El Însuși în țara noastră.

De prisos să spun, Amărel, că Inamicul este neobosit în a se amesteca în treburile noastre. Îi știm gândirea teribilă, nu-i așa? Scopul Său este de a dărui iubiri noi, atașamente noi, pasiuni noi, noi interese care animă din inactivitatea și apatia noastră. Intenţionează să Își formeze o armată din acele oase uscate cărora, cândva, puțin le păsa de viață, de moarte și de orice altceva. Inamicul dorește să-și bage nasul.

În contradicție cu Nimicul, El vrea să aducă acel Ceva groaznic. Speră să facă să le curgă din nou sânge prin vene, înnoire prin suflete și Duhul Său prin ființa lor. Își dorește duhuri înflăcărate, inimi închinătoare, guri care cântă și mâini care slujesc. I-ar dori pe toți conduși de pasiune – dar nu din aceea de-a noastră.

Ține-le capetele plecate, ocupați cu Nimicul. Nimic nu ne strică treaba ca privitul în sus, spre Inamic. Deși i-am însângerat fața, făcându-L cu neputință de a mai fi recunoscut, cumva oamenii mai văd Ceva în ea și devin Ceva prin ea, Ceva destul de puternic ca să scape din plasa noastră puternică.

Al tău Unchi Josnic,

Sfredelin

În “Scrisorile lui Amărel”, un diavol bătrân, Sfredelin, corespondează cu un diavol tânăr, Amărel, dându-i sfaturi cu privire la subtila artă diavolească a decepţiei. Seria acestor scrieri este în mare măsură asemănătoare clasicei opere a lui C. S. Lewis, “Scrisorile lui Zgândărilă”.

Sursa articol: https://www.desiringgod.org/articles/bored-to-death?utm_source=facebook&utm_medium=paidsocial&utm_campaign=Acquisition+-%C2%A0New+Teaching+-+Non-USA+-+Calvinistic+Reformed&hsa_acc=1624234290982548&hsa_cam=23847150241810267&hsa_grp=23847150241870267&hsa_ad=23847811449640267&hsa_src=fb&hsa_net=facebook&hsa_ver=3&fbclid=IwAR0qo-KwaEe8oewogv2S2cRzRF0Bxj1aJH3LDMbmECzNgQV9qJMuNBRb4fk_aem_AVPmBoxcFvd5YNvzcBcelS3U0t1tGISNdldppnpeZaL6op7xRGMo1mO5eVKa50Gy7dbEc6_gW9dSNQmEpEdFkH8_sjijV03EE9phDVTr3ktKxzxiOi-KryxtWA_alTvAb90

Sursa foto: Photo by Julien-Pier Belanger on Unsplash 

Ultimele postari ale lui Contribuitor Extern (vezi toate)

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies and third party services. Ok