Sfârșitul universității (Partea a II-a)

By |2021-07-20T14:24:39+03:0020 iulie, 2021|Categories: Articole, Ultimele articole|Tags: , , , , |0 Comments

Este adevărat că americanii trăiesc într-o societate tolerantă, dar, în același timp, ei creează paznici vigilenți, încântați să detecteze și să extirpe primele semne de „prejudecată” între cei tineri. Aceiași gardieni au tendința înnăscută de a gravita în jurul universităților, unde însăși libertatea planului de învățământ și deschiderea sa spre inovație le oferă o oportunitate de a-și exercită pasiunile de cenzură. Cărțile sunt adăugate sau scoase din programul de învățământ pe motive de corectitudine politică; codurile de dialog și serviciile de consiliere au o atitudine polițienească față de limbaj și gândirea studenților și profesorilor; cursurile sunt proiectate pentru a disemina conformitate ideologică, iar studenții sunt adesea penalizați pentru a fi ajuns la o concluzie eretică despre problemă presantă a zilei. În domenii sensibile precum rasa, sexul și acest misterios lucru numit „gen”, cenzura este direcționată în mod deschis nu doar către studenți, ci și către orice profesor, oricât de imparțial, care ajunge la concluziile greșite.

Desigur, cultura Occidentului rămâne obiectul prim de studiu în departamentele de umanioare. Cu toate acestea, scopul său nu este acela de a insufla o cultură, ci acela de a o repudia – de a o examina pentru toate modalitățile în care păcătuiește împotriva viziunii egalitare despre lume.

Vechiul plan de învățământ, pe care cardinalul Newman îl vedea ca un scop în sine, a fost retrogradat la un mijloc. El exista, ni se spune, pentru a menține ierarhiile și distincțiile, formele de excluziune și dominație care întrețineau elita conducătoare. Studiile din umanioare sunt acum proiectate să demonstreze acest lucru – să arate felul în care, prin imaginile, poveștile și credințele sale, prin operele ei de artă, muzica sa, limbajul său și cultura sa, Occidentul nu are niciun înțeles mai profund decât cel al puterii la a cărei perpetuarea servea. În acest mod, întreaga idee a culturii noastre moștenite ca o sferă autonomă de cunoaștere morală, una care necesită învățare, erudiție și imersiune pentru a fi îmbogățită și reținută, este risipită. Universitatea, în loc de a transmite cultura, există pentru a o deconstrui, pentru a-i îndepărta aura și pentru a-i lăsa pe studenți, după patru ani de disipare intelectuală, cu o viziune în care totul merge și nimic nu contează.

Impresia care apare, în consecință, este aceea că, în afara științelor exacte, nu există niciun corp al cunoașterii și nimic de învățat, în afară de atitudini doctrinale. În „The Closing of the American Mind”, Allan Bloom lamentează relativismul apatic care infectase umanioarele – credința, împărtășită de studenți și profesori deopotrivă, că nu există valori universale și că studiem din pură curiozitate lucrările care ne-au parvenit. Dacă rămânem indiferenți la provocarea morală cu care acestea ne confruntă, asta se petrece, în mare parte, din cauză că nu mai credem că există ceva precum o provocare morală reală.

Oricât de adevărată ar fi observația lui Bloom, ea nu reprezintă întregul adevăr.

Relativismul moral pavează drumul pentru un nou soi de absolutism. Planul de învățământ ce se dezvoltă acum este de fapt de departe mai cenzurat, în probleme cruciale, decât cel pe care se străduiește să îl înlocuiască. Nu mai este permis să crezi că există distincții reale și inerentă între oameni. Toate distincțiile sunt „construite cultural” și, în consecință, șanjabile. Toată treaba planului de învățământ este să le deconstruiască, să înlocuiască distincția cu egalitatea în toate sferele unde distincția a fost parte din cultura moștenită. Studenții trebuie să creadă că, în moduri cruciale, în particular în acele probleme care frizează rasa, sexul, clasa, rolul și rafinamentul cultural, civilizația occidentală este doar un dispozitiv ideologic arbitrar și cu siguranță nu (așa cum imaginea sa de sine sugerează) un depozitar al realei cunoașteri morale. Mai mult decât atât, ei trebuie să accepte că scopul educației lor nu este cel de a moșteni o cultură, ci acelea de a o chestiona și, dacă este posibil, de a o înlocui cu o nouă abordare „multiculturală”, care nu face nicio distincție între multiplele forme de trai de care studenții se găsesc înconjurați.

A te îndoi de aceste doctrine înseamnă să comiți cea mai profundă erezie și să fii o amenințare pentru comunitatea de care universitatea modernă are nevoie. Căci universitatea modernă încearcă să furnizeze servicii pentru studenți indiferent de religie, sex, rasă sau fundal cultural, chiar indiferent abilitățile lor. Este, în mare măsură, o creație a statului și subscrie complet ideii statiste despre cum trebuie să fie o societate – anume, o societate fără distincții. Este, în consecință, la fel de dependentă de credința în egalitate precum ideea cardinalului Newman de universitate era dependentă de credința în Dumnezeu. De vreme ce cultura noastră moștenită este un sistem de distincții, în opoziție cu egalitatea în toate sferele, unde gustul, judecata și discriminarea își cer drepturile, universitatea modernă nu are nicio altă alegere decât să fie în opoziție cu cultura occidentală.

În ciuda aspirațiilor înnăscute ale membrilor săi, tinerilor li se spune la universitate că vin de nicăieri și nu aparțin de nimic: că toate formele preexistente de apartenență sunt nule și vide. Li se oferă un rit inițiatic în cultura nimicului, de vreme ce aceasta este singura cale de a obține un țel egalitar. Li se oferă, în locul vechilor credințe ale unei civilizații bazate pe sanctitate, judecată și distincție, noile credințele ale unei societăți bazate pe egalitate și incluziune. Li se spune că a judeca alte stiluri de viață este o crimă. Dacă scopul a fost doar aceea de a substitui un sistem de valori cu un altul, ar exista loc pentru o dezbatere rațională. Dar scopul este acela de a substitui o comunitate cu alta.

Dar care este alternativa? Când predam, introducându-i pe studenții mei marilor opere de filozofie, literatură și critică, am simțit că le ofeream un cadru de referință, un spațiu de speculație, paradigme ale perspectivei și aluziei, prin care să înțeleagă lumea. Le ofeream apartenența într-o cultură, nu ca un corp doctrinar, ci ca o conversație în desfășurare.

În cei zece ani de profesorat și diseminare de informații în samizdat, am învățat două lucruri importante:

  1. O moștenire culturală este un corp de cunoaștere, nu o colecție de opinii.
  2. Cunoașterea poate fi predată și transmisă, și nu este nevoie de sume imense de bani pentru asta. Are nevoie doar de o mână de cărți care au trecut testul timpului și care sunt prețuite de cei ce le studiază.

Când instituțiile sunt în mod irevocabil corupte, așa cum erau universitățile în comunism, trebuie să o luăm de la capăt. Pentru noi, costurile nu sunt mari. Cel mai prețios dar al civilizației noastre – și unul sub asediu în secolul al XX-lea – este cel al asocierii. Cunoașterea nu trebuie să fie transmisă în sau doar prin intermediul universităților, ci și în grupuri de studiu, publicații sau cercuri de lectură. Simțim cu toții chemarea culturii care ne aparține și vrem să spunem, drept răspuns, că părăsim lumea opiniei și intrăm în lumea cunoașterii.

După „The End of the University”, de Roger Scruton, publicat pe First Things.

Sursa foto: Photo by Giammarco on Unsplash 

Leave A Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies and third party services. Ok