Avortul: un strigăt mut! – partea II

By |2021-08-05T11:35:38+03:005 august, 2021|Categories: Articole, Ultimele articole|Tags: , , , |0 Comments
La 8 săptămâni de sarcină, undele cerebrale pot fi detectate, iar amprentele sunt deja formate. Între săptămâna 9-10 glanda tiroidă și cele suprarenale funcționează, iar copilul poate să-și deschidă ochii, să înghită și să-și miște limba. În săptămânile 12-13 bebelușul poate fi surprins cum își suge degețelele și reacționează la durere, retrăgându-și corpul dacă e înțepat cu un ac. Interesant e că toate aceste schimbări se petrec înainte de luna a cincea, când de obicei mama poate detecta primele mișcări ale copilului în uter. Alte studii publicate de JAMA (Journal American Medical Associations) au ajuns la concluzia că abia la vârsta de 24 de săptămâni fătul poate simți durerea, deși ea nu apare instantaneu, ci se dezvoltă progresiv. Stuart W. G. Derbyshire și John C. Bockmann susțin că dovezile existente enunță posibilitatea ca fătul să experimenteze durerea inconștientă de la 12 săptămâni. Unii receptori senzoriali sunt prezenți în fazele inițiale ale sarcinii: zona cutanată periorală (7-8 săptămâni), regiunile palmare (10 săptămâni), peretele abdominal (15 săptămâni) și apoi pe suprafața întregului corp (16 săptămâni). Medicii care efectuează intervenții chirurgicale intra-uterine consideră că au de-a face cu doi pacienți sau chiar cu trei, în cazul unei sarcini gemelare. Cu alte cuvinte, percepția comunității medicale tinde să trateze copilul ne-născut ca pe un pacient cu drepturi individuale. [surse: „Fetal Pain A Systematic Multidisciplinary Review of the Evidence”,JAMA, vol. 294/8, 2005: 947-954; „Reconsidering Fatal Pain”, Journal of Medical Ethics 46 (2020): 3-6;John Jefferson Davis, Evangelical Ethics (New Jersey: P & R Publishing, 1985), 136; Giuseppe Buonocore,Carlo Valerio Bellieni, Neonatal Pain (Siena: Springer International, 2017), 56]
 
În lumina acestor evidențe consider că simpla percepție a durerii de către făt, chiar și fără capacitatea de a reacționa sau de a conștientiza pe deplin durerea, implică asumarea unor responsabilități morale din partea celor ce o provoacă. Legislația vechi-testamentală prevedea pedeapsa capitală în cazul unui avort accidental, involuntar, comis de o terță persoană (Ex 21:22-25). Controversa textului vizează modul în careînțelegem situația din vv. 22-23: „Dacă se ceartă doi oameni și lovesc pe o femeie însărcinată și o fac doar să nască înainte de vreme (lit. să iasă copii ei), fără altă nenorocire, să fie pedepsiți…, dar dacă se întâmplă vreo nenorocire vei da viață pentru viață…”. Când se aplica legea? Se are în vedere nașterea unui copil prematur dar sănătos, atât mama cât și copilul supraviețuind; sau e vorba de pierderea sarcinii și de supraviețuirea doar a mamei? Septuaginta (LXX) face distincție între „pruncul încă nealcătuit…, Dacă însă pruncul este alcătuit să dea suflet pentru suflet…” (Sept. Iaşi, 1, 245). Astfel, în Septuaginta principiul de diferenţiere între cele două situaţii este determinat de stadiul la care se află sarcina: un fetus neformat vs. unul dezvoltat, format.
 
Totuși, câteva evidențe textuale indică spre o naștere prematură, în care atât bebelușul cât și mama supraviețuiesc. Termenul „yeled” (copil) este folosit pentru a acoperi o arie largă de sensuri: noi-născuţi (Ex.1:17, 18, 3:6-9), copii care au fost înţercaţi (Gen. 21:8), adolescenţi (Gen. 21:14-16), tineri (2 Împ. 2:24), tineri destul de maturi pentru a sluji la curţile regale străine (Dan. 1:4, 10, 15, 17) şi descendenţii unei familii (Is. 29:23). Astfel, în nici unul din pasajele menţionate, substantivul „yeled” nu face referire la un copil care să nu fie recunoscut ca persoană umană sau incapabil de viablilitate în afara uterului. Mai mult, verbul „yāṣā” înseamnă „a ieşi afară” sau „a veni afară” şi este folosit pentru naşterile normale a copiilor de către mame (Gen. 25:25-26; 38:27-30) sau pentru a descrie copii ieşiţi „din coapsele” unui bărbat (Gen 15:4;46:26). Nenorocirea sau rana (ʾāsôn) nu este însoţită de un pronume care să precizeze dacă rănile sau nenorocirea vizează una din cele două persoane: fie mama, fie copilul. Omisiunea poate indica faptul că lovitura primită (v. 22), care e apoi pedepsită (v. 23) este fie asupra mamei, fie asupra copilului. Contrastul nu constă între mamă şi copil, ci între situaţia în care nici mama şi nici copilul nu sunt afectaţi, şi situaţia încare unul din cei doi au suferit leziuni corporale. [surse: Victor P. Hamilton, „ילד”, în NIDOTE, vol. 2, 457;John S. Feinberg şi Paul D. Feinberg, Ethics for a Brave New World, 107-108; David K. Clark & Robert V.Rakestraw, Readings in Christian Ethics, vol. II, (Grand Rapids: Baker Academic, 1996), 34]
 
Într-un articol din revista Science Magazine (http://www.sciencemag.org/…/babies-learn-recognize…) se semnalează că în ultima perioadă a sarcinii, copilul poate începe să învețe sunete, cuvinte și să aibă reacții față de muzică. Între mamă și făt se creează o relație emoțională profundă, bebelușul poate distinge vocea mamei de alte voci, iar unele emoții pot fi transmise de la mamă la făt (www.pnas.org/content/pnas/110/37/15145.full.pdf).
 
Relația mult mai profundă, între Creator și făt încă din momentul conceperii e un alt argument împortiva avortului premeditat. Un astfel de text este cel care descrie chemarea profetică a lui Ieremia (Ier.1:4-7). Trei verbe sunt esenţiale cu privire la această chemare: verbul yādaʿ („a cunoaşte”), hiqîš („a pune deoparte”) şi nātan („a dărui”, „a da”). Primul verb are un înţeles profund, dincolo de o cunoaştere intelectuală, desemnând un angajament sau loialitate personală: e folosit pentru a desemna relaţiile intime dintre un bărbat şi soţia lui (Gen. 4:1) sau pentru a desemna loialitatea lui Dumnezeu faţă de Israel (Amos 3:2). Rădăcina verbului hiqîš – (qdš), înseamnă a pune ceva deoparte în scopul unei întrebuinţări specifice. În sfera religioasă erau persoane, obiecte, zile consacrate pentru Dumnezeu. Al treilea verb, nātan e folosit în pasaje importante din Vechiul Testament pentru a descrie o desemnare specifică (Gen.1:17; 17:5; Ex. 7:1; Isa. 49:6). Înainte de conceperea sa, Dumnezeu cunoştea deja pe Ieremia: „mai înainte ca să te fi întocmit (yāṣar) în pântecele mamei tale, te cunoşteam” şi era implicat activ în viaţa lui Ieremia, încă din perioada existenţei sale pre-natale: „şi înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte” (1:5). În textul din Geneza 2:7-8, verbul yāṣar („întocmit”) este folosit de două ori pentru a descrie actul prin care Dumnezeu l-a creat pe Adam. Înţelegem astfel, că Dumnezeu s-a implicat în conceperea lui Ieremia, conceperea sa fiind de fapt un act al voinţei creatoare a lui Dumnezeu. Cunoaşterea, crearea şi consacrarea specială a lui Ieremia arată că Dumnezeu i-a atribuit statut de persoană umană înainte de naşterea sa, chiar din momentul conceperii. [surse: J. A. Thompson, The Book of Jeremiah (Grand Rapids: Eerdmans, 1980), 145-146; Kenneth L. Barker, „Jeremiah Ministry and Ours”, Bibliotheca Sacra 127:507 (1970): 225-226; Roy B. Zuck, Precious in His Sight: Chilhood and Children in the Bible (Eugene: Wiph & Stock, 1996),75].
Ted Bundy a fost un violator și criminal în serie care a mărturisit că a ucis 30 de fete și femei, deșinumărul real e posibil să fi fost mult mai mare. Kathi Aultman, e medic ginecolog care a făcut nenumărateavorturi, dar și-a schimbat convingerile, fiind o susținătoare pro life. Într-un interviu, ea percepe avorturiledin carierea sa drept crime: „am ucis mai mulți oameni decât Ted Bundy”.
 
 
David Goran, pentru Edictum Dei
Sursa foto: Photo by Maria Oswalt on Unsplash 

Leave A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies and third party services. Ok